Sunt, uite, o capricioasă,
căci am bărbat, copii și casă,
bărbatu-i cel mai bun din sat,
un gospodar de lăudat,
copii frumoși, ascultători,
sunt mândră că-s mămica lor.
Așa noroc!
Însă degeaba,
Adesea umblu după naiba,
căci nu mă pot lăsa de scris,
săpând adânc în dorul stins,
până aducerea aminte
în piept ca un pojar se-aprinde.
Sau poate n-a fost stins vre-o dată
și el la versuri mă întartă?
O rană fac să sângereze,
ori dorul nu vrea să-nceteze?
Sunt, uite, o capricioasă,
căci am un dor ce nu mă lasă.
Sau poate eu să-l las nu vreau,
din rime zilnic mustul beau.