Îţi aminteşti cel mai? Erai mireasă,
în braţele-mi - o floare de cireş,
toţi ne urau copii frumoşi, o casă...
Ce fericit eram! Tu m-ai ales!
Au fost de toate: prunci, o casă mare,
petrceri, nunți... şi-o dragoste-n zenit,
și ploi au fost, însă treceau în soare,
căci ne păzea un Cer, ce ne-a unit.
Apoi furtuni şi grindină, să spargă
acoperişul ce-l zideam în doi,
cel mai din amintirea mea să şteargă,
căci am rămas doar eu unde-am fost noi.
Sunt azi de-acum cărunt... la fel de dulce
și tânără-ai rămas ca-n ani trecuţi...
Din ochiu-mi trist o strop amar se smulge,
a fost ca ieri, dar ani de-acuma-s mulţi.
E fiica ta şi-a mea ca mâini mireasă,
fecioru-i la oraș, la învățat,
la fel ca tine-i fata de frumoasă,
Iar fiul... cum iubeai! Dar ai plecat...
Îl vezi de sus? Azi îl admiră satul!
Dar cum i-a fost? S-a vrut în braţe strâns...
Azi nu e cel ce-l cuprindeai, e altul -
pruncia lui cu tine-atunci s-a stins.
Tu ai rămas şi azi la fel de jună,
peste puţin vei fi ca fiica ta...
De ce-ai lăsat cel mai să ne apună
În lacrimi și-n „nicicând nu te-om uita”...?